Ioan Emanoil Florescu se naște în data de 7 august 1819 la Râmnicu Vâlcea, urmează Colegiul Sfântul Sava, se înrolează în oastea Țării Românești de la vârsta de 16 ani, obține gradul de sublocotenent la aceeași vârstă și este repartizat la Regimentul 2 Infanterie. Datorită dedicării profesionale este trimis să studieze în Franța la Liceul Saint Louis și la Școala de Stat Major, iar în aprilie 1838 este avansat la gradul de locotenent.

La întoarcerea în țară, în anul 1842, este numit aghiotant/adjutant al domnitorului Gheorghe Bibescu. În această importantă funcție îl însoțește pe domnitorul român la Constantinopol în perioada august-septembrie 1843. Domnitorul îl însărcinează să aducă în țară tunurile donate de sultanul Abdul-Medjid I. La data de 10 noiembrie 1843 se constituie prima baterie de artilerie din oastea Țării Românești. 

Ioan Emanoil Florescu începe să studieze și să dezvolte instituția militară în Țara Românească. În anul 1844 traduce o broșură a căpitanului Rocancourt de la Școala de Stat Major. Prima lucrare, „Teoria Dării la Semn", o publică în anul 1845, definind importanța infanteriei.

Căpitanul Ioan Emanoil Florescu este înaintat la gradul de maior la data de 22 aprilie 1845. Devine membru al Comisiei care înființează prima școală de ofițeri din Țara Românească în anul 1847. Este numit aghiotant domnesc până la Revoluția din anul 1848 iar la 23 aprilie 1848 este înaintat la gradul de colonel. În perioada 1848-1858 activează în rândurile armatei țariste, după ce Războiul Crimeei readuce în prim plan visul românilor pentru unire. Atunci Ioan Emanoil Florescu renunță o perioadă la uniforma militară  pentru a se dedica visului ce se va împlini ulterior, unirea principatelor dunărene.

Patriot desăvârșit, demisionează din armată pentru a se dedica operei de unificare a țărilor române. În 23 ianuarie 1859 sunt purtate istoricele negocieri în care se hotărăște alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn și în Țara Românească. Domnitorul  Alexandru Ioan Cuza apreciază calitățile sale, îl recheamă în armată prin Decretul 88 din 19 noiembrie 1859 și-l înaintează, la data de 1 ianuarie 1860, la gradul de General de Brigadă . În perioada 30 mai-30 august 1860 este al doilea șef al Statului Major General . Ulterior ocupă această funcție în perioada 21 aprilie - 1 mai 1866. Devine Ministru de Război și cel mai apropiat colaborator al Domnitorului Alexandru Ioan Cuza în opera de desăvârșire a unei armate naționale. Îndeplinește funcția de Ministru de Război în perioadele 28 noiembrie 1859 - 27 mai 1860 și 30 septembrie 1862 - 11 octombrie 1863. De asemenea, generalul Ioan Emanoil Florescu este numit Ministru al Lucrărilor Publice și Ministru de Interne tot sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.

După abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza, înaintează un protest prin care solicită destituirea ofițerilor din armată care au complotat contra domnitorului Cuza. Se retrage din viața publică timp de aproape 5 ani până la 14 martie 1871 când este numit Ministru de Război și înaintat la gradul de General de Divizie la data de 8 aprilie 1873. 

Din funcția de Ministru de Război are un rol primordial în elaborarea Legii Organizării Armate din 1872, alcătuirea și promulgarea Codului Justiției Militare, organizarea gărzilor orășenești, crearea de noi școli militare, înființarea unor noi unități de infanterie și subunități speciale, elaborarea unor regulamente necesare pregătirii cadrelor și trupei, reglementarea trimiterii ofițerilor români la studii în străinătate la Școala de Stat Major din Paris, la Școala Specială de geniu și artilerie de la Metz și de cavalerie de la Saumur, la Facultatea de Medicină de la Paris, organizarea atelierelor de meseriași militari, înființarea tipografiei și litografiei armatei, reorganizarea industriei de armament, a depozitului de praf de pușcă de la Cotroceni și transformarea acestuia în Pirotehnia armatei, dezvoltarea Fabricii de praf de pușcă de la Târgșor de lângă Ploiești și modernizarea Fabricii de capse din Dealu Spirii, înființarea unei noi fonderii pentru gurile de foc necesare artileriei, introducerea noului sistem în administrația oștirii, reglementarea portului uniformelor militare, înființarea corpului de intendență și stabilirea efectivelor în militari și cai pentru toate unitățile.

În timpul Războiului de Independență, Generalul Florescu nu primește nici o funcție, stă deoparte și luptă pe tărâmul concepțiilor pentru obținerea independenței țării sale. Se dedicat studiului și elaborează o serie de lucrări de mare valoare dintre care numărăm: „Studii și pregătiri militare” - 1878, „Fortificațiunile” - 1889, „Esebire ăntre armatele vechi și moderne” - 1890. General Florescu a fost unul dintre fondatorii Ateneului Român.

Ocupă funcția de prim-ministru al României în perioada februarie-noiembrie 1891 și din această poziție respinge reînoirea tratatului cu Puterile Centrale. La data de 22 mai 1893 se stinge din viață la Paris.

General Ioan Emanoil Florescu a fost prezent la toate momentele cruciale ale țării noastre. Generalul Florescu a fost cinstit la 100 de ani de la nașterea armei artilerie iar promoția 1972 s-a numit „General Ioan Emanoil Florescu”. Drept recunoaștere a meritelor sale, Comandamentul Forțelor Întrunite poartă numele ilustrului general.